Nunca es tarde para el sigilo

「Umblam despuiată, ca o paparudă nebună, cu părul despletit, cu rochia strînsă mototol în mînă. Cînd, deodată, mă trezesc şi dau cu ochii, doar la cîţiva paşi în faţa mea, dau cu ochii de doctorul Tătaru. Era alb ca varul. "Este adevărat Eufrosina?" mă întrebă. Pesemne, nu-i venea nici lui să-şi creadă ochilor. "Este adevărat domnule doctor", i-am răspuns privindu-L galeş, căci eram fericită. "Este adevărat că te apropii de şaptezeci de ani?" m-a întrebat din nou. "I-am împlinit în februarie domnule doctor", i-am răspuns, şi am început să rîd. Rîdeam, cu părul pe umeri, îl priveam în ochi şi, fără să-mi dau seama, mă apropiam tot mai mult de el. Îmi luase Dumnezeu minţile. Nu ştiu ce-mi trecea atunci prin cap. Să afle şi el, să se bucure şi el, doctorul Tătaru, căci el făcuse minunea. 」

「Iba caminando desnuda, corriendo como una loca, con el pelo suelto y el vestido arrebujado en una mano. Y hete aquí que de repente que de repente casi me doy de narices con el doctor Tataru, más blanco que la pared. «¿Es cierto, Eufrosine?», me preguntó. Él tampoco podía dar crédito a sus ojos. «Sí, doctor, es cierto», le contesté lánguidamente, encantada. «¿Es cierto que dentro de nada cumplirá setenta años?» «Los cumplí en febrero, doctor.» Y me reía, me reía. Me reía, con el pelo desparramado por los hombros, lo miraba al fondo de los ojos y, como a mi pesar, avanzaba hacia él. Sabe Dios lo que me entró, había perdido la cabeza. Que se hartara de mirar, que también le aprovechara al doctor Tataru, puesto que ese milagro era obra suya.」

*Mircea Eliade.
*Les Trois Grâces [trad. Mª Teresa Gallego y Mª Isabel Reverte]. Mircea Eliade, 1976.